Ecaterina cea Mare. Portretul unei femei

Ecaterina cea Mare. Portretul unei femei

O istorie a puterii si a pasiunii de gen feminin

„Robert K. Massie a creat un portret sensibil si complex nu doar al unei gigantice personalitati din istoria Rusiei, ci si al unei femei in carne si oase.” – Newsweek

Lucrarea despre Ecaterina cea Mare este a doua carte din monumentala trilogie pe care renumitul istoric american Robert K. Massie a dedicat-o familiei imperiale a Romanovilor, dinastia care a condus Rusia timp de mai bine de trei secole, pana in 1917. Editura ALL a publicat, in conditii grafice de exceptie, si prima parte a trilogiei, Petru cel Mare. Viata si lumea lui, volum distins cu Premiul Pulitzer. Pastrand acelasi stil care imbina valoarea documentara cu talentul narativ, istoria Ecaterinei cea Mare se contureaza ca „o superba poveste, spusa de un desavarsit povestitor” (The Wall Street Journal). Cu alte cuvinte, primim toate informatiile demne de o desavarsita biografie istorica intr-o maniera care o face la fel de fascinanta ca un roman.

Pe 21 aprilie 1729, la orele doua si jumatate noaptea, s-a nascut Sofia Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, cea care avea sa devina imparateasa Ecaterina a II-a a Rusiei. Mama ei, Johanna, care avea numai 16 ani la acel moment, si-a intampinat cu o crunta dezamagire primul copil. Dragostea patimasa pentru fiul mult dorit, Wilhelm Christian, nascut 18 luni mai tarziu, s-a transformat treptat in obsesie pe parcursul celor 12 ani ai scurtei lui vieti marcate de boala. „Eu eram copilul tolerat si deseori mustrat cu o manie si cu o brutalitate nemeritate. Simteam toate aceste lucruri, fara a le intelege insa foarte bine motivele”, avea sa reinvie apoi Ecaterina amintirea copilariei lipsite de afectiunea materna in Memoriile sale. Dupa moartea fratelui ei, Sofia a intrat in atentia mamei ca tinta a tuturor ambitiilor acesteia, concentrate in jurul ideii de maritis avantajos.

Prin favorizarea celui de-al doilea copil, Johanna isi pusese deja amprenta asupra caracterului fetitei. Desi ajunsa la rangul de imparateasa, aflata la apogeul puterii sale autocratice, Ecaterina isi va dori, mai mult decat sa trezeasca admiratia oamenilor si sa-si asigure supunerea lor neconditionata, sa gaseasca acea caldura umana fundamentala pe care nu a primit-o din partea mamei. Nici atunci cand i se spunea ca este pe cat de urata, pe atat de obraznica, nici cand era supusa la un lung sir de umilinte si interdictii, Sofia nu se razvratea fatis, inabusindu-si propriile opinii. Mai tarziu, aceasta obisnuinta de a-si disimula orgoliul sub masca smereniei avea sa devina o tactica intentionata si utila la care imparateasa apela ori de cate ori se confrunta cu o criza sau cu un pericol. Cand se simtea amenintata, se infasura temporar in mantia sfielii, a respectului si a supunerii.